Imi e dor de „vechiul” 1 Martie, de zilele in care simbolul acesta mic si firav al primaverii, realizat
manual, cu efort si daruire, reprezenta mai mult decat toate plasticele, metalele si pietricelele din
ziua de azi.
Imi e dor de dragostea pusa in fiecare martisor, de alegerea lui in functie de personalitatea celei ce urmeaza sa il primeasca, de preferintele ei. Imi e dor de martisoarele facute de studentii de la arhitectura sau de artistii de la Fondul Plastic, care vindeau pe 2 lei impletituri de lana, piele, nuci, mici floricele, pline de idei, umor sau rafinament.
Imi amintesc cu cat drag si cu cat suflet ii faceam mamei un martisor sau cum colindam toate tarabele de la Universitate sau din Piata Romana ca sa-i cumpar din banutii mei, strinsi special pentru asta, ceva frumos, ceva ce era cat mai aproape de mesajul pe care voiam sa il transmit: te iubesc mami si imi faci viata atat de frumoasa.
Imi amintesc cu nostalgie schimbul de martisoare facut intre noi, chiar daca eram fete. Inima ne batea cu bucurie cand primeam ceva deosebit, ceva inedit. Si Slava Domnului ca oamenii care le creau aveau idei multe si frumoase. Ce minuni poti face dintr-o ghinda, dintr-o bucata de fetru sau de hartie!
De ce imi amintesc mai mult de martisoarele de la fete? Pentru ca baietii erau mai putin atenti la ceea ce cumparau, de multe ori martisoarele de la ei nu erau atat de speciale. Poate faptul ca trebuiau sa cumpere atat de multe ii facea sa renunte la creativitate si sa ia ...la gramada. Asa cum simt ca sunt luate de multe ori in ziua de azi.
Simplitatea, simbolul, acestea imi lipsesc. Port in amintire o imagine placuta a unui fost coleg de birou, care in fiecare an aducea pentru toate fetele un snur de martisor, facut manual. Snurul acela bicolor, alb cu rosu, era unul dintre cele mai dragi si apreciate martisoare pentru multe dintre noi. Si primeam multe, unele mai sofisticate decat altele. De ce ne bucura atat de mult acest snur? Pentru ca reprezenta traditie, grija, drag si amprenta energetica a celui care l-a lucrat.
Imi este dor sa simt bucuria celui care ofera, bucuria celui care primeste martisorul. Imi doresc ca la scoala copiii sa mai faca martisoare pentru mama si bunica, pentru sora si ce parte feminina face parte din viata copiilor.
Sper ca simbolul acesta minunat al primaverii si al dragostei fata de frumos sa dainuie inca secole si sa nu fie inghitit de comoditatea de a oferi chiciuri. Iar copiii sa invete ca martisorul in sine este un mesaj frumos, ce poate fi intregit de cateva vorbe frumoase, spuse din inima.
Mie una, imi e dor sa pot spune: mami, este pentru tine, l-am facut eu. Te iubesc !