Dupa cum am anuntat deja, zilele trecute am fost invitata la Cluj sa particip la proiectul On Cool Art – proiect special de pictura pe cicatrici oncologice demarat de asociatia oncologica Oameni Buni. A fost un tur de forta de care sunt atat de entuziasmata încat vreau sa va povestesc.
Miercuri dimineata am plecat cu toata familia si catel (noroc ca nu mai avem si purcel de Guineea) catre Cluj. Nu aveam emotii pentru evenimentul de vineri seara cand am fost invitata sa vorbesc la evenimentul organizat de asociatie, mai degraba mici indoieli si semne de intrebare legate de momentul „sedinta foto” din ziua precedenta acestui eveniment.
Nu fac parte dintre persoanele care sa stie sa se joace in fata aparatului de fotografiat, nu am fost niciodata prea prietena cu el, intotdeauna am iesit bine doar in instantanee sau atunci cand nu stiam ca sunt fotografiata.
Ideea de a aparea intr-o poza ma crispeaza si ma face sa stau de cele mai multe ori in posturi caraghioase, motiv de amuzament pentru copii. Iar acum urma sa fac niste fotografii profesionale in care sa expun zone pe care in mod obisnuit le pastrez bine ascunse, atat de ascunse incat nici eu mai stiu cum arata.
Pentru ca acesta era miza proiectului: sa schimbi perceptia celor din jur asupra partilor din corp ce in urma operatiilor oncologice ne marcheaza si ne stanjenesc prin faptul ca ne diferentiaza de restul lumii. Sunt zone pe care desi le tinem perfect ascunse ne fac sa ne simtim altfel decat „inainte”. Pentru ca, intotdeauna pacientul se raporteaza la momentul de dinainte de diagnostic, ca si cum viata lui s-a oprit in acel moment. Acest lucru este datorat nu doar socului si modificarii radicale a vietii, dar si pentru ca simtim reactia plina de durere sau strangere de inima a celor din jur atunci cand incearca sa isi inchipuie cum arata zona lipsa din corpul nostru.
Eu cred ca este ca un cerc vicios, noi ne jenam de posibila lor reactie, iar oamenii se feresc sa ne priveasca in ochi de teama durerii pe care o sa o gaseasca. Iar acest proiect doreste sa schimbe aceasta paradigma legata de felul in care trebuie privit si abordat pacientul oncologic. Pentru ca acolo unde exista bucuria vietii si dorinta de a gasi frumosul in orice, viata continua sa sadeasca samanta ei vie ce poate chiar sa si rodeasca. Daca va rodi sau nu depinde si de felul in care privim viata.
In ultimii ani se foloseste mult axioma „suntem ceea ce mancam”. Eu cred ca putem spune si „suntem ceea ce iubim”. Iar atunci cand iubim viata si stim sa ne bucuram de ea, atunci puteam avea sansa sa devenim bucurie pentru noi si cei din jur.
Emotiile mele s-au dovedit de prisos. Impreuna cu Alina si colegele ei din asociatie am hotarat sa fiu pictata atat pe spate cat si pe san. Marea provocare era spatele. Irina Simion, artist plastic extrem de talentat a reusit sa transpuna perfect gandurile mele atat pe pictura de pe spate cat si pe cea de pe san. Mai mult decat atat, culorile alese de ea au fost exact asa cum imi doream, de parca mi-a citit gandurile.
Am fost atat de incantata de cum arata pictura ei ca am uitat sa ma simt stinghera, ba dimpotriva, am simtit atata bucurie incat doream sa o transmit si celorlalti. Din acel moment sedinta foto a devenit o joaca. Cu mult calm si evidenta placere, Ana-Maria Huluban mi-a facut sute de poze, care mai de care mai inspirate. Cum Alina si cu Vio ma ajutau din culise dandu-mi sfaturi cum sa pozez, incet am prins curaj si am indraznit sa am si propriile propuneri si mele idei. A fost o experienta extrem de frumoasa in care am reusit, dupa multi ani, sa ma simt iar libera, fara constrangeri si inhibitii.
Multumesc mult fetelor pentru acest dar, sper sa reusesc sa pastrez din el cat mai mult timp.
Am pus aici cateva poze din care sa va faceti o idee a ceea ce urmeaza sa vedeti incepand cu data de 18 octombrie, cand o sa fie vernisajul expozitiei, timp de o saptamana la Cazinoul din Parcul Mare din Cluj Napoca. Bineineles ca picturile sunt inca ascunse, le veti putea abia dupa vrenisaj.