Prima oara l-am zarit in urma cu cativa ani. Un munte de om tacut, ce sade pe banca, inconjurat de traiste imense si pungi de rafie de la Mega.
Are doua banci preferate pe care sta cu orele, una langa gaura de metrou si alta langa monument. Sta pe banca cu spatele cocarjat, de parca nu indrazneste sa se relaxeze.
Priveste atent in jurul lui, cu ochi negri ce par taciuni incinsi.
Contrastul cu parul alb face ca ochii sa para mai aprinsi. Sfredeleste cu privirea in jur, asemeni unui paznic ce pazeste bunul mers al vietii strazii.
Ochii mici si negri sunt in contrast cu restul corpului, ce poate impresiona prin statura lui masiva si osatura rezistenta. Te duce cu gandul la oamenii puternici din zonele muntoase care au petrecut copilaria si parte din viata lor la tara si au o rezistenta fizica deosebita. Nu se potriveste deloc locului.
Pe furis ii zaresc palmele aspre, cu detele groase si pline de bataturi si crapaturi. Sunt maini muncite, ce confirma rezistenta fizica deosebita a barbatului.
Oare ce cauta un om atat de puternic, care cu siguranta și-a petrecut copilaria si parte mare din viata la tara, la munca campului sau la taiatul lemnelor, aici pe banca, in plin oras?
Incerc sa imi inchipui si un gand ca un snur ce pare agatat de un ac mare de canava, incepe sa teasa o poveste. Batranul cu ochi negri se transforma intr-un barbat frumos si puternic. Are calcatura pasului mare si apasat si pare sa zguduie pamantul cand merge. Vorbeste rar, dar atunci cand o face vocea groasa duduie in concordanta cu forta interioara pe care barbatul o ascunde. Intra in carciuma satului si cere o tuica.
O tuica binemeritata dupa ziua intreaga in care a muncit in umezeala si frigul de afara.
A fost si a taiat lemnele aduse pentru iernat. O caruta intreaga de lemne a fost adusa azi la poarta casei. Intai a muncit sa le dea jos din caruta, apoi sa le randuiasca pentru iarna in magazia din spate. A muncit singur, caci barbatul ce a adus lemnele a cerut o plata mult prea mare pentru buzunarul lui, iar pe sotie, cu burta mare cum era, nu a lasat-o sa se apropie de lemne. „Fugi de-aicea in casa si mai bine fa ceva de mancare,” i-a spus el cu vocea atat de hotarata, incat femeia nu a mai insistat.
A muncit toata ziulica, pana s-a innoptat. Mainile mari ca niste lopeti carau lemnele ca intr-o roaba. Se uita la ele, le freaca in semn de multumire. Pielea aspra si uscata scoate un sunet de hartie frecata. Caci pielea deshidratata si groasa pare un pergament vechi. Paharul de tuica pare prea mic in mainile acestea imense. Si totusi lasa jos paharul si pleaca acasa. „Mai stai, Vasile se aude o voce, ce te grabesti asa? Nu...ma duc la Niculina mea”, raspunde barbatul si pleaca.
............
Acesta este primul meu text publicat. In urma unui concurs de proza organizat in luna iulie 2020 de editura SIoNO, el a fost selectionat sa apara alaturi de scriitori consacrati, dar si alti debutanti in volumul inspirat denumit "Inima nu face riduri". Daca vreti sa cititi toata povestea o puteti gasi in alaturi de alte 24 de povesti de dragoste ce au fost selectionate impreuna cu "Garsoniera ambulanta."