Maine seara se face anul de cand am indraznit sa scriu prima oara. Si ma bucur mult ca am facut-o.
Pentru mine a fost o mare si frumoasa surpriza sa vad ca aceste destainuiri se citesc de multa lume si mai ales ca ele si dau incredere si speranta. Asta imi si doream. Sper sa pot sa numar impreuna cu voi inca multi ani de astfel de impartasiri de viata. Pline de speranta si credinta in mai bine.
De cateva saptamani ma simt sleita de puteri. Asa cum ne simtim noi, cei cu
probleme osoase, in diminetile geroase de iarna, inchise si fara urma de raza de
soare.
Sunt dimineti in care am o lunga stare de sfârșeală si amorteala, cu dureri risipite in
tot corpul.
Obisnuitele junghiuri puternice de oase si muschi au devenit lungi si dese.
In fiecare dimineata imi pun ceasul sa sune devreme si scenariul este asemanator
filmului “Cartita”. Se repeta la nesfarsit: inchid ceasul de 4 sau 5 ori pana reusesc sa
deschid ochii.
Incerc sa ma misc un pic, deschid ochii mari, apoi pleoapele grele cad si atipesc.
Atipitul acesta este insa lung si greu. Caci lupt precum un om ce nu vrea sa se lase
inecat de valuri, lupt cu disperare, cu sfarseala, incercand sa ma agat de ceva care sa
ma ajute sa ma trezesc. Nu reusesc decat intr-un tarziu.
Invariabil, cand ma trezesc este ora 9, poate chiar mai mult . Asa-zisul atipit variaza
intre 2 si 3 ore!
Frustrata, ma smulg din pat. Cu greu.
In urma cu aproape un an scriam pentru prima data un mic articol intitulat
“Vreau. Pot. Hai ca pot!”
Era un strigat de triumf pe care am indraznit sa il las sa iasa in lume.
Nu pentru ca voiam sa ma laud si nici sa ma aud. Atunci mi-a venit ideea ca, asa cum
pot eu, tot asa, multi oameni cu probleme pot sa se autodepaseasca in lucruri
aparent imposibile. Dar poate nu au indraznit sa se gandeasca niciodata la asta, sau
poate nu au avut curajul sa incerce. Sau, pur si simplu, s-au lasat doborati de vestile
rele si de atitudinile depresive.
“Dimineata mohorata.
Ceata in creier si durere in sinusuri.
Nu, nu vreau aceeasi senzatie de energie scursa din vene, aceeasi durere ametitoare de cap si ceata in privire”.
Am reciti articolul. Aceasta era starea mea de acum un an.
Fiind iarna, cu zapada si deseori cu temperaturi scazute, starea mea fizica este
identica.
Dar si starea de spirit, dorinta si vointa. Poate mai puternica acum, caci STIU ca pot
extrem de mult, mult mai mult decat visez. Doar sa perseverez.
Diferenta: acum fac zilnic minim 5.000 de pasi, orice s-ar intampla, atata timp cat pot
sta in picioare. Incerc sa ajung la 10.000 de pasi, dar nu reusesc mereu.
De doua ori pe saptamana merg la sala si fac antrenament de cca 1:30h si deseori merg in restul zilelor sa fac fie bicicleta, fie banda. Am evoluat mult.
Incerc sa fac sport, orice ar fi. Ametesc, am dureri mari, obosesc. Sau, pur si simplu,
nu pot sa fac exercitiul decat miscandu-ma 2 cm amarati. Azi 2cm, maine 3 si in curand pot sa fac exercitiul corect. Poate mai caraghios. Nu conteaza, toate acestea palesc in fata bucuriei de a reusi sa ma ridic singura de pe jos sau sa ridic picioarele la verticala cand stau culcata pe spate.
Toate acestea era lucruri la care nici nu puteam visa anul trecut. Treptat, cu
staruinta, am invatat sa imi dau voie sa cred ca pot sa le fac si am dat la o parte toate
gandurile ce ma tineau sub control.
A visa este minunat. A reusi sa iti creezi vise in care sa te autodepasesti este, insa, o
minune. Iar minunile exista pentru ca tu le creezi.